Cine iese ultimul din ţară

Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?

Pluralismul – tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.

Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?

Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.

Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.

Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.

Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.

Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.

.......

N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.

C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

                                        Adrian Paunescu

Incercand sa ne salvam pielea, viata, reputatia...nu numai ca le pierdem pe ale noastre dar pierdem si pe ale altora...

Cu intrebari ne confruntam zi de zi si auzind cam multe in ultima vreme m-am hotatrat sa mai adaug si eu cateva, la care poate ca am aflat deja raspunsirile sau la care poate o sa le aflu pe parcurs. 

Inca imi rasuna in minte intrbarile: De ce sa nu fim ca ceilanti? De ce sa ne  deosebim de ceilanti fie ei din afara sau din biserica? WOW De ce sa fim diferiti si sa iesim in evidenta?

 Sigur ca trebuie sa ies in evidenta, daca va vine sa credeti sau nu, nu mai este altcineva ca mine. Poate sa fie ceva asemanri dar ca mine alta nu-i.Si oricat as incerca sa ma identific cu altcinea nu voi reusi cu adevarat pentru ca sunt UNICA. Suntem unici si da, trebuie sa ne deosebim pentru ca Dumnezeu nu ne-a facut la indigo, si oricat ne-am da noi silinta sa ne asemanam tot mai mult sau sa ne pierdem in multime tot nu vom reusi.  Va  veni o  zi cand vom iesi cu siguranta in evidenta, speram totusi sa nu fie intr-un mod negativ. Suntem chemati sa fim altfel! Suntem chemati sa mergem contra curentului! Suntem chemati s-o luam la stanga, cand intreaga lume o ia la dreapta, si invers s-o luam la dreapta cand toti o iau la stanga. Suntem chemati sa fim altfel pentru ca Dumnezeu ne-a ales, pentru ca Dumnezeu ne-a pus deoparte. Si atunci de ce dorim sa fim in multime cand Dumnezeu spune sa ne separam? De ce mergem contra Domnului si nu contra raului?
 Cat suntem de ciudati, si totusi noi avem impresia ca suntem normali. Vrem sa ne integream si pe rand luam haine de oi, de lupi, de victime, de inchizitori, doar doar poate nu ne va observa nimeni ca suntem un pic mai diferiti ( si la drept vorbind...doar un pic). Cat de "chiori" putem fi sa credem ca ne putem ascunde. Poate multi din jurul nostru isi vor da seama mai greu, dar Dumnezeu, ne putem noi ascunde de ochiul Lui? Ne fraierim singuri, ne furam caciula si in acelasi timp ne taiem si craca de sub picioare dupa care dam vina pe altii, pe familie, prieteni, biserica si chiar pe Dumnezeu.
 L. Ravenhill spunea:"Omaneii zidesc biserici dar nu intra in ele, tiparesc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar nu cred in El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie in El pentru mantuirea sufletelor, canta imnurile noastre si le uita imediat. Cum vom iesi din impasul acesta?" Asemanadu-ne cu ceilanti care fac la fel, fie ei in biserici sau din lume? Sa nu iesim in evidenta cu nimic, sa nu fim aratati cu degetul? Si de ce, oare nu ne place sa fim in centrul atentiei? Eh...si inca cum, numai sub reflectoare am vrea sa fim. Dar dupa cum spune vorba celabra: adevarul doare. Si normal ca ne doare, de aceea vrem sa fim buni actori si exersam in fiecare zi, sa nu se vada ce avem in suflet. Zilnic suntem actori acasa, la scoala, la servici, si ce-i mai crud e ca si la biserica jucam asa de frumos partea din filmul vietii noastre. Dar filmul vietii noastre se va sfarsi si toti vor stii ce se ascundea in culisele sufletului nostru. Daca acuma e greu sa ne ascundem, ma intreb cat de greu va fi cand vom fi demascati???

TARA MAE DE GLORII...TARA MEA.....

Pe mine ma cheama Asfaltina, si vreau sa va spun povestea mea. Este povestea vietii mele, a familiei, a satului, a regiunii de unde provin, ce mai a intregi mele tari. Am crescut la tara unde oamneii is simpli, saraci, umili, ca la tara, stiti dom'le cum e. Acolo am fost vreo 5 frati si surori, locuiam impreuna cu bunii nostri si cu parintii intr-o casa cu 2 camere. Aveam o gradina destul de mare in care cultivam lagume si cate altele de-ale gurii. Mai avem si o vaca, ceva gaini, caine, porc, motan si asa in general animale care traiesc pe langa casa omului. In satul nostru cam toti oamneii erau la fel, mai rar unii care sa aiba mai mult, pentru ca toti munceam la fel si traiam la fel. Pe vremea mea era in sat o scoala, un dispensar si o biserica. Bineinteles noi nu prea am mers la scoala ca oricum nu ne invatau mare lucruri, si apoi se stia, cine isi foloseste capul prea mult inebuneste, adica il ia asa cu capu de nu mai stie de el, apoi trebuia sa mergem la camp la munca sa avem si noi ce manca.
Acuma sau mai schimbat vremurile si oamenii sunt mai bogati datorita faptului ca s-a si schimbat conducerea tarii si acuma oamenii is' mai darnici, cam tot satul primeste ajutoare sociale de la stat. Acuma m-am maritat si io', cu cineva de aici din sat, si ma indrept spre primarie sa-mi dea si mie ajutor din asta social, ca am vorbit eu cu cineva din sat si mi-o zis exact unde sa merg, adica este cineva care sa-mi dea un fel de hartie ca am un copil handicapat (adica el n-are nimica da eu asa zic si ne da si noua bani mai multi ca n-avem dom'le).
Dupa cateva ore.
-Tanti Asfaltina cum o mers la primarie, ati rezolvat?
Enervata la culme ea raspunde: -Lasa-ma dom'le ca s-o schimbat acilea oamenii astia si nu mai era aia de care zice vecina mea, si amu' astia zice ca nu mai vrea sa-mi deie nimica. Ca, cica tre' sa dovedesc si sa duc nu mai stiu pe unde pruncu sa-l vada cineva de sus. Ca m-am si enervat adica toata lumea ia bani de astia ai amu' mie nu vor sa-mi deie ( adica jumatate din populatia tarii beneficiaza de ajutoare sociale, si foarte multi bani ajung la oameni care nu au dreptul pentru a-i primi).
- Si acuma ce o sa faceti?
- Pai ce sa fac, ma duc sa fac scandal ce astea din sat au prunci handicapati, de iau toate bani? N-au ce io nu ii cunosc, nu stiu dora ii vad pe acile prin sat toata ziua. Na lasa ca daca asa fac ei, io nici nu mai trimit copii la scoala. Ce daca nu am bani cum sa-i trimit, cu ce sa-i imbrac? Sa nu mai vina la mine sa-mi zica sa-i trimit la scoala, ca gatat nu-i mai dau dom'le.
- Dumneavoastra ati fost la scoala?
- Nooo. Pai ce io am mers la dat cu sapa si la munca ce io am avut timp de asa ceva? N-am fost io n-or mere nici pruncii mei, la munca cu ei, sa se invete a munci sa aiba din ce trai.
Tanti Asfaltina nu este multuminta de viata pe care o duce, dar zice ca n-are ce face, asta e, si intre timp se opreste la barul satului sa-i povesteasca si sotului ei, care o astepta deja acolo, cum o mers treaba la primarie. Nervosi amandoi iau ceva de baut pe datorie (ca de unde bani?) ca sa mai uite de necaz in timp ce copii sunt si ei pe undeva pe acasa sau pe ulitele satului. Am aflat de asemenea si numele tarii de unde este tanti Asfaltina: ROMANIA. Aceasta este tara tuturor visurilor, necazurilor, bucuriilor, si a oricaror alte trairi omenesti pamantesti. Este tara in care ne plangem la toti strainii cat de rau o ducem si asteptam sa primim ajutoare de la ei care de, au de unde, nu ca ei saracii au muncit la viata lor pentru ceea ce au, nuu ei doar au mai mult ca noi si n-ah asa e crestineste sa dai la aia mai saraci. Este tara in care nu ne cautam de munca dar facem multi copii, nu avem cu ce sa ii crestem, nu-i trimitem la scoala dar ne astepatam s-o duca mai bine ca noi. Traim visul italian, spaniol, englez, francez, ce mai...visul american infundati in noroi cel putin pana la glezne, ne credem mai destepti ca cei batrani dar bubunim de...nestiinta (sa nu zic prosti ca poate se gaseste cineva sa se supere), vrem case si masini dar ne bem banii la carcime, nu avem bani de electricitate dar avem de lumanari, ca si asa nu stim sa citim contorul. Si asa era si continua sa fie scumpa noastra tara.
ROMANIAAAA CE TE MAI IUBIM!

Si avem....

Si Dumnezeu ne-o dat de toate iar noi tot nu ne multumim si bineinteles ca vrem mai mult. Si ne-o dat MAINI sa avem cu ce munci, cu ce ne ingriji, dar mai ales cu ce mangaia, insa noi le folosim ca suport pe cap, sa dormim mai bine, sa gesticulam, sa aratam cu degetul pe altii si de foarte multe ori sa lovim in altii care nu-s sunt asa cum vrem noi.
Si ni s-a dat si PICIOARE, ca sa avem cu ce umbla, alerga, vizita, dar noi preferam sa jucam fotbal pe leptop si sa le tinem sub birou, si cand vine vorba sa vizitam pe cineva daca autobuzul nu orpeste chiar in fata casei sau e prea mare noroiul sa ne murdarim masina, ne asezam cu picioarele pe masuta si ne uitam la televizor. Mult mai simplu nu??...
Si avem un CAP pe care sa-l folosim la a crea lucruri bune, insa decat sa riscam sa nu fim apreciati asa cum ne dorim noi, mai bine il punem sub perna la pastrat ca nu cumva sa ajungem si batrani si intelepti.
Bineinteles ca n-o sa iau toata anatomia(care oricum nu prea o mai stiu) si toate componentele trupului, insa mai vreau sa zic ceva si despre INIMA. Si probabil o sa fiti de acord cu mine ca inima este foarte importanta in viatile noastre, si eu v-as putea spune din experienta. Avem o inima, una singura, dar care este vitala pentru viata noastra fizica si spirituala. Ni s-a dat o inima care sa iubeasca, sa simta cu ceilalti, care sa pulseze lucruri bune in jurul nosrtu. Este o inima diferita de toate celelante inimi(de copac, de animal, a pamantului, sau mai stiu eu ce alte inimi mai exista), este un punct central pe care Dumnezeu la pus in noi. Inima noastra din care ar trebui sa iese rauri de apa vie, dragoste, speranta, o alimentam in asa fel ca, din ea iese cu totul alceva: ura, invidie, pizma, deznadejde si toate relele care se vad in jurul nostru. Si totusi aceasta este alegerea noastra, de a nu ne obosi sa schimbam ceva. E ca si cum am umbla mereu cu o pereche de pantaloni rupti si gauriti, cand noi in dulap am aveam altii noi, frumosi si curati dar fiindca ne este lene sa-i mai schimbam, umblam asa. Asa este si cu inima, umblam cu un putregai de inima dupa noi cand de fapt am avea ocazia sa avem una noua, sanatoasa si plina de bunatati. Dumnezeu este cel care ne-o poate da, insa noi trebuie sa o acceptam si s-o pastram plina de bunatati si minunatii. Problema este ca trebuie sa depunem efort si asta tare nu ne mai place. Preferam mainile sub cap, picioarele pe masa, capul in perna si inima putregaita, dar vrem schimbari, vrem lucruri bune si facem mofturi la tot ce se intampla in jurul nostru dar, de fapt toata vina este a noastra, pentru ca schimbarea vine din interior si trebuie sa fie la fiecare persoana in parte.
Insa na....vai de noi prapaditi care vrem da nu dam niciodata, dorim dar nu luptam si plangem dar nu actionam!

IUBIREA NECONDITIONATA....

In ultima saptamana am intalnit cateva povesti diferite si totusi asemanatoare despre familie. Despre viata de familie, copii, parinti si relatiile dinteri ei. Si vreau sa scriu despre aceste lucururi pentru ca fiecare avem o familie si cine stie care sunt relatiile dinter noi si cat de mult aprecieam ceea ce avem.
"Pe masura ce cresc, copii obseerva tot mai bine ceea ce facem pentru ei si constientizeaza, de asemenea ce am facut in trecut. Desigur nu isi aduc aminte cum i-am hranit sau cum le-am schimbat scutecele. Insa cand ii vad pe alti parinti facand aceasta pentru bebelasii lor isi dau seama ca si ei au avut parte de acelasi tratament. Atunci cand sunt siguri sa sunt iubiti, vor sti sa aprecieze de pilda, faptul ca mancarea le este pregatita fara nici un efort din partea lor. Vor fi fericiti atunci cand li se citeste o poveste sau cand se joaca cu ceilanti din familie, cand parintii ii invata sa se dea pe bicicleta, cand ii ajuta la lectii, cand ii ingrijesc cand sunt bolnavi, ii mangaie cand sufera, le cumpara cadouri sau ii duc la locuri deosebite." Aceste randuri le-am citit astazi din "Cele cinci limbaje ale dragostei la varsta copilariei", o carte foarte interesanta care ar putea ajuta atat copii cat si adultii.
Poate te gandesti ca aceia sunt aproape perfectii, asa parinti vor dori sa aiba multi copii. Sau ce noroc pe copii aceia, cred ca si-au iubit foarte mult parintii. Dar oare numai acei parinti si-au iubit parintii? Doar parintii aceia au fost iubiti si respectati asa cum trebuie? Haideti sa vedem un altfel de poveste.
Este povestea unei tinere, ea povesteste viata ei si a familiei in care a crescut. Ambii parinti se drogau iar ea impreuna cu sora ei sufereau de foame. Tatal ei era un om foarte inteligent dar nu se ocupa de copii, iar mama lor nu mai lucra se droga si era schizofenica. Au ajuns in punctul unde mama a fost internata si ele au ramas singure cu tatal lor, care era absent de tot ceea ce se intampla in casa. Ea a fost luata si dusa intr-o casa de copii pentru ca nu mergea la scoala, desi era deosebit de inteligenta. Ea acum povesteste toate intamplarile din viata ei, dar printre toate gaseste amintiri frumoase de cand era micuta si se distra foarte mult cu mama ei. Spune vorbe extraordinare despre mama ei. Spune ca isi iubeste foarte mult mama si ca mama ei o iubea de asemenea foarte mult, doar ca ea nu a reusit sa-i arate in totalitate aceasta, nu a stiut cum si nu a reusit. Chiar daca bolnava fiind inainte de a muri, mama sa avea HIV, tot nu avea grija de ea. Cand venea acasa vomitand fiica isi spala mama o punea in pat si ii spunea cat de mult o iubeste. Iubirea nu poate sa fie decat asa: neconditionata.
Suntem nemultumitori cu orice ne inconjoara, dar Iubirea nu se stinge.Dumnezeu reflecta cel mai bine acest lucru. Si ar trebui sa ne gandim de cate ori pe zi nu apreciem iubirea Lui si cine este indreptatit sa spuna: destul? Fii sau Tatal?

Povestea unei dragoste marete...

Povestea incepe cu un tata si un fiu, care se iubesc foarte mult, toate lucrurile le fac impreuna, atunci cand se reantalnesc dupa cateva ore sunt cele mai fericite persoane din univers. Dragostea lor este inimaginabila si pe zi ce trece ei sunt parca tot mai apropiati. Dar vine o zi...o tragica zi in care viata unuia este in pericol. Tatal este pus sa aleaga! Ce va alege el? El trebuie sa aleaga intre viata fiului sau, ori viata a sute de oameni care este pusa in pricol din cauza neatentiei. Ce va alege?
Povestea spune ca si-a lasat fiul cazut si a alergat sa salveze vietile acelor sute de oamnei care stateau linisititi si nici nu stiau ca vietile le sunt in pericol. A lasat dragostea lui pentru fiul sau, tot ce avea el pe lume, orice fericire care ii mai ramasese, intreaga lui viata, toata bucuria si mandria lui, a renuntat la bucurie si a ales suferinta.
Acum ganditi-va la Fiul care a fost lasat sa moara in locul vostru! Ganditi-va la faptul ca cineva a renuntat la tot ce avea ca sa ne salveze pe noi, iar noi ignorand total mergem mai departe cu tristete fara sa ne interesesze ca Cineva a murit, ca noi sa traim in continuare vitile mizere pe care le avem. Si cat de des ne uitam la Cel care am murit? Cat de mult ne intereseaza de ceea ce simte Tatal? De cate ori pe zi Ii multimim pentru sansa ce ni sa acordat, si inca pe nedrept? Nu era drept ca acel tata sa isi salveze fiul? Nu este drept oare ca noi sa fim lasati fara sanse? Am castigat noi prin ceva acea sansa? Nu ar fi oare drept ca Tatal sa priveasca cu dispret la noi care nu ne intereseaza de Fiul Sau care a murit? Si totusi oare ce ganduri are El pentru noi? Si ce ganduri avem noi pentru El? Meritam noi ceea ce am primit? Merita El ceea ce noi Ii dam?

"Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul."
"Caci Eu stiu gandurile, pe care le am cu privire le voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde. Voi Ma veti chema, si veti pleca; Ma veti ruga si va voi asculta. Ma veti cauta, si Ma veti gasi, daca Ma veti cauta cu toata inima. Ma voi lasa gasit de voi."

Inceput de an...reanoirea promisiunilor...hotarari noi...

A mai trecut un an si bucurosi ne avantam in 2012 facand planuri noi si sperand ca va iesi totul cum planuim noi. Deja stim ce vrem sa facem in urmatoarele luni, si planificarile pot sa fie si pe la vara ca atunci mai avem concediu sau vacanta, si cum sarbatorile de iarna au trecut, atunci le pregatim pe cele de la vara. La fel am facut si cu sarbatorile de craciun, care au trecut mult...da mult prea repede decat am fi sperat noi, si nu stiu daca am reusit sa facem macar jumatate din ceea ce ne-am propus. Timpul trece chiar daca de cele mai multe ori noi nu observam. Asa a trecut si anul 2011 si daca am vrea sa ne amintim ce promisiuni am facut anul trecut, in ajunul anului nou sau in prima zi a anului (dupa obiceiurile celor mai multi), si cate din aceste hotarari le-am tinut cu adevarat. De atatea ori prinsi in mraja emotiilor si euforiei anului nou tindem sa luam hotarati pe care e posibil sa le uitam chiar si dupa o saptamana. Nu zic, hotarari bune luam dar nu suntem dispusi de fiecare data sa le si implinim, si nu ca nu am vrea ci poate pentru ca trebuie sa depunem prea mult efort. E mai usor sa zicem, sa fim multumiti de noi si de hotararile pe care le luam dar e mult mai greu sa le si implinim pe toate. Si atunci m-am gandit de ce trebuie sa luam decizii la inceput de an si sa le ducem la indeplinire aproape la sfarsit de an? De ce sa nu luam hotarari atunci cand avem nevoie de o schimbare sau imbunatatire? Cred ca in fiecare zi trebue sa te hotarasti sa citesti biblia, sau sa daruiesti mai mult, sau sa fii mai bun, mai rabdator. Desigur nu toti iau astfel de hotarari la inceput de an, cu siguranta sunt si persoane care fac promisiuni mai mari, mai importante. Dar eu am auzit foarte multe hotarari de genul: citit mai mult, invatat mai bine, renuntare la facebook, sau post de internet, etc. Cred ca cele mai importante promisiuni sunt cele facute Domnului, si trebuie sa ne amintim ca El isi tine totdeauna promisiunile facute: "caci Eu sunt Dumnezeu, nu un om. Eu sunt sfant in mijlocul tau." si "nu-Mi voi calca legamantul, si nu voi schimba ce a iesit de pe buzele Mele."
Domnul sa ne ajute pe fiecare sa ne tinem de fiecare promisiune pe care am facut-o la inceput sau la sfarsit de an!